Inundaţiile din 1970 din Sălaj, reflectate în documente de arhivă

„Bine că am scăpat noi cu viaţă, că încolo le-om face pe toate iarăşi” (sinistrat, mai 1970).

12 mai 1970. Plouă fără oprire. De fapt, de câteva zile plouă încontinuu. Nici urmă de soare. Doar nori negri şi ploaie. Parcă s-a rupt cerul şi apele, cele „de deasupra tăriei”, s-au prăbuşit peste pământ. Un pământ care musteşte de apă, care nu mai are loc şi pentru apele care încă vin. Transformate în torenţi, apele de pe dealuri îşi caută albiile cunoscute. Dar albiile nu le mai încap. Potopul de apă cuprinde câmpuri, sate, oraşe. Bătrânii nu-şi aduc aminte să mai fi fost astfel de zile!
Seara, la centrul de judeţ, sună telefonul. Cresc apele în Poiana Blenchii, Gâlgău, Rus, Ileanda, Lozna, Băbeni. Vine Someşul mare. Apoi, alte şi alte apeluri, alte voci speriate, din toate părţile. Almaşul şi-a mutat albia pe uliţele din Hida, apă mare în Românaşi, case în pericol în Creaca, pericol de moarte în Prodăneşti, nu mai există curent în Surduc, intră apele în casele din Jibou.
Luaţi măsuri, se cere de la centrul de judeţ. Salvaţi vieţile oamenilor. Apoi, animalele şi la urmă lucrurile. Se vor ridica alte case, croi alte drumuri, dar vieţile pierdute nu pot fi aduse înapoi. Să vină muncitorii, cooperatorii, membrii gărzilor patriotice în sprijin, să vină armata acolo unde este cel mai greu.
Noaptea, ploaia parcă se înteţeşte. La fel, vântul, care parcă a turbat. Ruperi de nori, şi aici, şi acolo, pretutindeni în judeţ. Ce va fi de noi, se întreabă oamenii, fugind spre locuri mai înalte, şi privind cum gospodăriile lor, ridicate cu atâta trudă, dispar înghiţite de ape.
Ziua următoare, 13 mai 1970, aduce cele mai mari debite cunoscute vreodată ale apelor în Sălaj. Someşul a crescut de aproape 30 de ori! Ajunge, în unele locuri, la peste 8 metri deasupra pământului şi înghite sat după sat.
Dar în aceeaşi zi, spre seară, vin şi primele veşti bune: nu mai cresc apele Crasnei, Sălajului, Almaşului, Agrijului. Doar Someşul, spre ieşirea din judeţ, încă e în creştere. Se fac primele bilanţuri. La Arhivele Naţionale, Serviciul Judeţean Sălaj, se găsesc toate aceste raportări. În cele de la început, cifrele, scrise la maşină, sunt tăiate, completate de mână, cu altele, mai mari întotdeauna. Aşa, modificate, mereu în creştere, datele culese din întregul judeţ se transmit Bucureştiului de mai multe ori pe zi.
Abia în 15 mai 1970, la ora 6 dimineaţa, se poate face o evaluare, cât de cât reală, a răului produs de inundaţii. Râurile începeau, timid încă, să scadă. Cu 16 centimetri pe oră la Dej, înainte de intrarea Someşului în judeţ. Cu doar 5 centimetri pe oră la Ulmeni, la ieşirea din Sălaj. Puţin, dar cât de încurajator! Se prevedea o scădere a Someşului şi pentru următoarele ore. De asemenea, erau în scădere şi râurile Agrij, Almaş, Crasna, Sălaj.
Câţi oameni au murit, câte case au dispărut, mai sunt oare drumuri practicabile? Ce lasă în urmă Someşul? Oraşul Jibou, inundat, cu zece case distruse complet. Câteva comune, Rus, Lozna, Letca şi Băbeni, complet izolate. Altele, Poiana Blenchii, Ileanda, Zalha şi Gârbou, care mai pot comunica doar telefonic cu restul judeţului. Circa 1200 case evacuate, sute de case şi grajduri distruse complet. Căi de comunicaţie ce arată mai rău ca după război: sute de poduri şi podeţe luate de ape, zeci de kilometri de şosea asfaltată şi drumuri pietruite, complet distruse. În plus, kilometri întregi de cale ferată, linii electrice şi linii telefonice, duse ca şi cum nu ar fi existat vreodată.
Unităţi de producţie afectate? Aproape toate. Prefabricatele din beton din Benesat şi Jibou, secţiile întreprinderii de industrializare a laptelui, mina din Surduc, fabrica de marmeladă din aceeaşi localitate, din care apa a dus circa 1500 de butoaie pline cu suc de mere, carierele de piatră de la Cuciulat, Letca, Glod. Terenuri? Mii de hectare de teren arabil, fânaţe naturale, păşuni, solarii ș.a.m.d.
Şi pe alte râuri din judeţ a fost la fel. Valea Agrijului devenise un adevărat fluviu. Am văzut apa aceea, pe care nu o mai încăpeau malurile. Toţi eram acolo, mari şi mici, pe răzor, să vedem apa mare, mereu mai mare. Cădeau uriaşe bucăţi de pământ în apă, se rupeau malurile sub puterea ei. Păsări de toate felurile, porci, oi, lemne, acoperişuri întregi veneau odată cu apa aceea. N-am mai văzut de atunci valea atât de mare. Frica ne cuprinsese. Dar era amestecată cu o atracţie, oarecum de neînţeles, care ne ţinea nemişcaţi acolo. Copii fiind, ştiam noi oare ce e frica, ce înseamnă pericolul? Valea aceea a inundat atunci 25 de case, două grajduri, a spulberat un pod mare şi alte zece mai mici, a rupt drumuri şi a inundat terenurile agricole proaspăt semănate.
La fel, sau chiar mai rău, a fost pe valea Almaşului (134 case inundate, 7 grajduri ș.a.), pe văile Crasnei sau Sălajului. Apele au dus zeci de animale din grajdurile cooperativelor agricole, dar numărul celor luate de ape, mult mai mare, din gospodăriile populaţiei, nu se cunoştea încă. De fapt, bilanţul era abia la început.
Apele au dus şi oameni, trei din Benesat, satul cel mai lovit de ape, şi unul din Crasna. Iată povestea unei femei răpită de Someş, aşa cum o prezintă nepoata sa: „când valurile au spart geamurile casei, bunica era bolnavă, nu se putea ridica din pat. Au legat-o cu năfrămi şi cearceafuri de grinda casei, deasupra apei. Ei au scăpat. Dar ea, bunica, a dispărut cu casă cu tot, sub valuri”. Nu a avut norocul altora, care puteau spune după ce trecuse potopul: „apele mi-au mânat casa… după aceea s-a urnit dealul şi mi-a stricat grădina. Omului îi pare bine numai să scape cu viaţă”.
Au scăpat cu viaţă, deoarece solidaritatea a fost cuvântul de ordine. Mii de oameni au sărit să-i ajute pe cei aflaţi în pericol. Cam 6000 de muncitori şi localnici, spun rapoartele citate, ajutaţi de sute de militari. S-au folosit bărci militare, plute improvizate din camere de cauciuc de la autovehicule şi tractoare, sute de autocamioane şi tractoare cu remorci.
Persoanelor evacuate li s-au asigurat cazarea, apa potabilă, alimentele, asistenţa sanitară. Cei mai norocoşi cetăţeni au donat celor loviţi de ape alimente (lapte, grâu, porumb, cartofi, fasole), furaje pentru animale (fân, paie, pleavă, porumb furajer), material săditor legumicol şi pomicol, animale (vaci, porci, oi), materiale de construcţii (cărămizi, ţigle, ciment, lemne).
„Ni s-au dat imediat alimente, să nu murim de foame. După aceea am primit hăinuţe la cei trei copii şi pentru noi; cooperativa ne-a dat loc de casă…”, spunea un sinistrat. Statul le-a acordat un ajutor de până la 15.000 lei pentru refacerea caselor, au fost scutiţi de plata taxei pentru planul de construcţie, au primit materialele necesare „la preţul de stat, fără impozitul pe circulaţia mărfurilor”. Mii de articole de îmbrăcăminte vin ca ajutor şi din Bucureşti, în adevărate convoaie de camioane.
La CEC oamenii au format adevărate cozi, pentru donaţii în bani pentru sinistraţi. Până la sfârşitul lunii mai 1970, sălăjenii adunaseră în „contul 2000”, „contul omeniei”, peste un milion de lei, într-o vreme în care existau pensii de doar 200 lei!
I-au ajutat pe sinistraţi şi cu mână de lucru. Iată, oamenii din Deja, maghiari cei mai mulţi, merg în Benesat, satul care aproape nu mai exista, pentru a da ajutor la ridicarea noilor case. Sunt 150 de muncitori destoinici şi nu merg cu mâna goală. Duc cu ei uneltele necesare, dar şi alimente de strictă necesitate: 200 kilograme de grâu, 800 de ouă, 60 kilograme de slănină, 400 kilograme cartofi.
După retragerea apelor, au fost reînsămânţate suprafeţele uriaşe de teren calamitate, s-au primit grape, discuri, maşini de semănat noi, îngrăşăminte pe bază de azot, s-au replantat roşiile, vinetele, ardeii. Iar până la curăţarea păşunilor, s-a permis păşunatul în păduri.
În iunie au venit alte ape peste judeţ. Doar la Zalău, apele scurse de pe Meseş şi dealurile din jur au distrus 44 de case. Militarii, înot, doar cu mâinile goale, au salvat şi atunci zeci de copii şi bătrâni de pericolul înecului. Şi Valea Crasnei a atins cote nemaiîntâlnite, chiar mai mari decât în luna mai, la Şimleu Silvaniei, oraşul lovit de trei ori în mai puţin de o lună, apele ajungând aproape de cota 6 metri!
Dar oamenii, muncind împreună, au învins şi de această dată. Pentru că, într-adevăr, doar „unirea face puterea”.
Au trecut 50 de ani de atunci. Unele râuri au fost îndiguite, altora li s-a schimbat cursul, au fost amenajate lacuri de acumulare, totul pentru prevenirea altor inundaţii.
Dar suntem oare suficient de pregătiţi?
În anii din urmă s-au tăiat păduri întregi, cu voie şi fără voie. Şi se taie în continuare. Meseşul nu mai arată ca în copilăria noastră. E pleşuv, e gol, de aceea aproape orice ploaie mai puternică face ca centrul Zalăului să fie inundat. Şi dacă atunci, în 1970, când pădurile Sălajului erau întregi, a fost atât de grav, ce va fi acum, dacă va ploua la fel de mult?

Bibliografie:
Arhivele Naţionale, Serviciul Judeţean Sălaj (S.J.A.N. Sălaj), fond P.C.R., dosar 5, 1970.
Idem, Colecţia foto a S.J.A.N. Sălaj, urbanism, Benesat, 1970.
Năzuinţa, numerele din luna mai-iunie 1970.

Danuț Pop

(Articol apărut în revista Caiete Silvane)